Contemporary Literature

Indian English poetry is remarkably great. The pre-Independence poets expressed Indian themes in the Romantic and Victorian modes and adhered to their form and prosody as well as the post-independence poets manifests extensive experimentation, divergence from the conventional modes of expression and exercise of liberty in form and content, and use of language. The conflict between tradition and modernity at various levels-social, cultural, familiar, national and cosmopolitan is well marked in the works of these new poets. They also show the influence of western poets like Yeats, Pound, Eliot, Whitman, Hughes, Cumming, Platch etc.One of the most significant events in the post independence Indian English poetry is the rise of women's poetic voice. The new women poet depicts the changing position of women in the modern Indian society. Their poetry is a complex blend of aestheticism and activism, representing women's struggle to break out of the patriarchal taboos and attain an unbiased position of their own.

Indian English poetry is remarkably great. The pre- Independence poets expressed Indian themes in the Romantic and Victorian modes and adhered to their form and prosody as well as the post- independence poets manifests extensive experimentation, divergence from the conventional modes of expression and exercise of liberty in form and content, and use of language. The conflict between tradition and modernity at various levels- social, cultural, familiar, national and cosmopolitan is well marked in the works of these new poets. They also show the influence of western poets like Yeats, Pound, Eliot, Whitman, Hughes, Cumming, Platch etc.One of the most significant events in the post independence Indian English poetry is the rise of women’s poetic voice. The new women poet depicts the changing position of women in the modern Indian society. Their poetry is a complex blend of aestheticism and activism, representing women’s struggle to break out of the patriarchal taboos and attain an unbia...

В статье рассматривается взаимосвязь романа Б. Акунина «Алмазная колесница» с другими текстами русской и мировой литературы: на уровне собственно интертекстуальности - присутствия цитат, аллюзий, реминисценций в одном тексте, паратекстуальности (отношение текста романа к названию первого тома «Ловец стрекоз»), метатекстуальности (сопоставление с рассказом А. Куприна «Штабс-капитан Рыбников»). Интертекстуальная поэтика включает актуализацию культурных кодов – русского (составной частью которого является пушкинский код) и японского, отражая тем самым противостояние Востока и Запада.The article is devoted to the interconnection of the novel by B. Akunin "The Diamond Chariot" with other texts of Russian and world literature: at the level of actual intertextuality - the presence of a quotation, allusions, reminiscences in one text, paratextuality (the relation of the text of the novel to the title of the first volume "The Dragonfly Catcher"), metatextuality (compariso...

famously claimed that fairy tales support emotional health in children. He used psychoanalysis in his research, but a poststructural view of emotional, cognitive action allows for a new consideration of the self, as fluid and socioculturally situated. I use framework to examine the response of one adult reader to her favorite fairy tale. In noting the qualitative estimations associated with the participant's orientations of self, I demonstrate a method for understanding the moral self as a cognitive act of self-optimization, using conceptual metaphor as evidence for these orientations . This novel approach to understanding the effect of fairy tales on the psyche has implications for the use of fairy tales in emotionally sensitive and supportive curricula, as well as for the general use of literature as a means of understanding, supporting, and expressing the self.

O presente trabalho busca apresentar a prática de Estágio Curricular Supervisionado em Língua Espanhola V, realizada por dois acadêmicos do curso de licenciatura em Letras: Português e Espanhol da Universidade Federal da Fronteira Sul (UFFS), e como essa ação impactou na realidade da cidade. A prática de estágio foi desenvolvida com estudantes do Ensino Médio por meio de oficinas ofertadas no contraturno para os alunos que estudavam no período matutino. Nas oficinas de literatura contemporânea, com carga horária prática que extrapolou a obrigatória para esse estágio, apresentou-se o moderno e o contemporâneo na arte, enfatizando a literatura, a poesia, passando pela Antipoesía de Nicanor Parra até chegar no movimento Acción Poética, mostrando exemplos de práticas de poesias que foram feitas, especialmente, na América Latina, sempre analisando com os estudantes a estrutura do movimento e o que os poemas estavam significando. Na última oficina, os estagiários, a orientadora e os aluno...

Nella mia tutto sommato modesta esperienza di lettore, il 1947 ha sempre esercitato un fascino particolare su di me: La peste di Camus, Il sentiero dei nidi di ragno di Calvino, Sotto il vulcano di Lowry, Doctor Faustus di Mann. Senza contare, poi, la prima edizione olandese del Diario di Anna Frank e, soprattutto, l'edizione De Silva di Se questo è un uomo di Primo Levi. E non che per la poesia sia stato un anno da dimenticare, anzi: L'età dell'ansia di Auden e il Diario d'Algeria di Sereni sono due libri imprescindibili. Curiosamente, facendo i conti in tasca a Camus, Calvino e Levi, ci troviamo di fronte a tre debutti assolutie che debutti. Ma anche i secondi tentativi (i più difficili, di solito) sembrano mantenere, e addirittura superare, le aspettative nate dagli esordi di Lowry (e qui la distanza tra Sotto il vulcano e Ultramarine è abissale) e di Sereni (io preferisco Frontiera, ma il Diario è un libro migliore, forse solo meno bello).

This study explores the transition from humanism to posthumanism and transhumanism within literary discourse and analyses how evolving technological, ecological, and philosophical paradigms shape contemporary literary perspectives. By comparing humanist narratives—rooted in individualism, rationality, and anthropocentrism—with posthumanist and transhumanist frameworks that emphasize technological enhancement, ecological entanglement, and the decentring of the human, the article examines key literary texts that reflect these shifts. The study engages with philosophical, ecological, postcolonial, and educational contexts to highlight the ways in which literature negotiates and critiques the boundaries of the human. Ultimately, this comparative analysis reveals how literary narratives function as sites of negotiation, where human identity is reimagined in the face of artificial intelligence, biotechnology, and global crises, urging a reassessment of ethical and existential concerns in the posthuman era.

The article reconstructs the trauma of the “Black Death” that Boccaccio describes in the Decameron: the Introduction to the first day excludes moralistic and approximate comments, because it prefers an inductive observation on the effects caused by the plague. In addition, the work, by virtue of the brigade’s experience, develops the remedies that lead from self-marginalization to a responsible existence.

This research explores the prophetic elements in Ray Bradbury's Fahrenheit 451 and their relevance to contemporary society. While the themes Bradbury presents may have seemed far-fetched to his contemporaries, the realities of the 21st century compel us to confront the accuracy of his warnings. A universal cultural practice using fairytales to shape children's moral understanding serves as a bridge between the novel's dystopian themes and the real world. Fahrenheit 451 offers a powerful tool for raising awareness among younger generations about the dangers of government manipulation and the potential suppression of free thought, encouraging them to resist public opinion victimization.

Od narodzin określają nas spojrzenia. Wpleceni w nie, patrzymy na innych, oni -na nas. W przestrzeni publicznej ("na wolnym rynku przypadkowych spojrzeń" mówi Peter Sloterdijk) muśnięcie wzrokiem, przelotne bycie widzianym nie nakładają się na siebie, nie zagrażają podmiotowej autonomii. Spojrzenia (wy)mijają się, czasem krzyżują. Ich przedłużonego spotkania nie tłumaczy znajomość czy jakikolwiek inny element poddający się interpretacji; choć pojawiają się ulotne komunikaty (na przykład uśmiech), momentalne zbliżenie stapia się z fundamentalną obcością. Intersubiektywne "krótkie spięcie" (lecz nie przejście od stanu "obcości" do "znajomości") trwa sekundę, po czym odwracamy głowę, by wrócić do uprzedniej roli. Bez tych barier -równie koniecznych, jak granice między światem żywych i umarłych -niemożliwe byłoby stworzenie świata społecznego. W jego ramach spełniamy zarówno nasze pragnienie bycia z innymi (zbliżenia), jak potrzebę odróżnienia się od nich 2 . Czasami dystans znika. Spojrzenie przebija niewidzialną otoczkę (niewidzenia, bycia niewidzianym), wędruje ku nam, byśmy mogli się w nim dostrzec, tworząc "wyjątkowy stan intersubiektywny" (Sloterdijk). (Roz)poznajemy się w oczach innych, przeobrażonych w nasze zwierciadła. Poddani spojrzeniu, przestajemy władać sobą, łączymy twarze w "intymnym univer-1 Wersja skrócona ukazała się w języku angielskim (tłum M. Mrozik): The gaze of Medusa, w: Vision and cognition, ed. T. Dobrzyńska, R. Kuncheva, Sofia 2011, s. 3-27. Pan Profesor Benedetto Bravo zechciał przeczytać tekst przed drukiem. Jego uściślenia i krytyczne uwagi były dla mnie bezcenne.

Homoseksualnooeý u Andrzejewskiego jawi się w sposób niejednolity. Juů zestawienie gâooenych Bram raju, a więc utworu kluczowego i pierwszego, jeoeli chodzi o pogâębionĊ analizę męsko-męskiej fascynacji w twórczooeci autora Miazgi, z tekstem Niby gaju pozwala wydobyý w jego pisarstwie dwie zasadniczo odmienne strategie w traktowaniu homoseksualnooeci 1 . Z jednej strony jej afirmację, a nawet lokowanie w transcendentnym porzĊdku, jak ma to miejsce w Bramach raju, z drugiej -wykluczanie, jak dzieje się to w licznych opowiadaniach ze zbioru Niby gaj 2 . Uwzględnienie w analizie utworów Andrzejewskiego kategorii afektu i namiętnooeci sprawia jednak, ůe owe -na pozór dychotomiczne -tendencje przestajĊ byý wyraŭne, zaoe pozorne wykluczenie okazuje się przepustkĊ do afirmacji. Najbardziej nooene w ukazywaniu tej prawidâowooeci okazuje się zawarte we wspomnianym tomie opowiadanie Niby gaj. Ilustruje ono podejmowane przez gâównego bohatera-narratora praktyki wykluczenia wâasnego afektu oraz zwiĊzanej z nim namiętnooeci, skierowanej na mâodociany obiekt fascynacji. Na podstawie tego tekstu udowodnię, ůe proces wykluczenia namiętnooeci obraca się w swoje przeci-1 O homoseksualnooeci u Andrzejewskiego zob. m.

Draft of a chapter that eventually appeared in The Encyclopedia of Contemporary American Fiction 1980–2020 (Eds. Patrick O’Donnell, Lesley Larkin, and Stephen Burn), which was published in 2022 by John Wiley and Sons.

If quoting and citing, please consult the published version of the essay.

Mutti, patrimônio imaterial da minha humanidade Aprendi a tua língua-mãe, para traduzi-la, para te prender no inverno da minha escrita Te desejei a atividade, e não a passividade de viver Te liberta, para viver ativa e livre, mas volte sempre em mim Voa "Aun si tu idioma es más que una sola lengua busca indagar el camino más allá de su límite: ahí comienza el multilingüismo»-Esa fue tu enseñanza. Esto es, lo que nombramos como único idioma, ¿con cuántas otras lenguas ajenas se entreteje?, ¿qué tantas descoseduras, qué tantos nudos hay en su contorno? Atento a ello, percibir con el oído la resonancia y la vibración entre tu idioma y esas otras lenguas. Al conocer otra tierra, otro país, el idioma crece en vocabulario y expresiones, toma un protocolo nuevo para la vida, adquiere nuevos paisajes y teje cada vez más nudos. La lengua del imperio se expone a un riesgo cada vez mayor. Migrar la lengua no es distinto de la rebelión." (Keijiro Suga, Agend'Ars) Para a ursa narradora de Tawada, escrever é um ato solitário, que se compara a uma hibernação. A escrita, para mim, é também uma troca. Assim, agradeço aqui a todas as pessoas que me acompanharam e tornaram o processo menos solitário. Primeiramente, aos meus pais, pelo apoio, por ensinarem a humildade e o respeito todos os dias. Sempre seremos os três mosqueteiros. Ao meu pai, pela música, pela poesia, pelo apoio e por ser meu melhor amigo. À minha mãe, que me acompanhou em todos os meus trajetos, me apresentou à UFRGS, e me ensinou a amar as línguas, a ciência, e os livros, obrigada por tudo. Queria que estivesse aqui ao final dessa jornada, mas a sua crença inabalável em mim é o que me leva adiante. Obrigada, te amo e sinto saudades. À Capes e ao PPG-Letras, pela oportunidade e por possibilitar a dedicação ao trabalho. Aos familiares, os Collischonn e os Abreu, e a todas as famílias que tenho perdidas pelo mundo, obrigada pelo apoio, pelos ensinamentos, pelas risadas, pela música, pelo carinho. Aos meus quase-irmãos Ursula e Gabriel. Ao meu Opa Wolfgang, que ainda não acredita que eu sei alemão, por compartilhar comigo a poesia de Tawada, por ler com gosto um livro estranho sobre neve e ursos polares em pleno janeiro em Lajeado para poder me ajudar com a tradução. Aos amigos, à Andressa e à Júlia, pelos desabafos; aos colegas de trabalho; à Milene, pela paciência sempre. Agradeço especialmente às minhas leitoras e companheiras nos planos de dominação do mundo: Deborah, minha Chummy, uma amizade que o oceano e os continentes não ousam separar, Eduarda, pela ajuda, parceria e motivação, te admiro muito; Larissa, pelos mundos que desbravou comigo, e Regina, pela paciência, companhia, e pelos muitos almoços e cafés. Aos meus colegas de mestrado, aos professores, pelas leituras e trocas. Aos colegas do Colóquio de Discussões de Literatura, à Cláudia, por me ajudar na crítica da tradução, à Marianna, pelos desabafos tawadianos e à Maria Luisa Vanik, por me ajudar a transitar um pouco no mundo nipônico e pelas informações e traduções concedidas. Finalmente, agradeço ao meu orientador, Gerson Roberto Neumann, por me oferecer uma luz no fim do túnel (chamada Tawada) quando tudo parecia difícil, e por continuar a apoiar e me incentivar até o final dessa jornada. E a Tawada, por abrir um mundo novo de línguas e formas que me inspira todos os dias. Yôko Tawada, autora japonesa que escreve em língua alemã, representa novos caminhos da chamada literatura transnacional, e junto com outros autores não nativos, reflete novas tendências na literatura de língua alemã contemporânea. Sua contribuição pode ser melhor entendida considerando-se o conceito de "exofonia", uma abordagem mais formal que considera o escrever em língua estrangeira como uma estratégia inovadora para a criação literária. O presente trabalho tem como objetivo geral a tradução do romance Etüden im Schnee (TAWADA, 2014), de Yôko Tawada, utilizando o texto para análise e tradução da exofonia a fim de propor, assim, uma nova maneira de abordar o texto exofônico, isto é, a escrita em língua estrangeira. Para isso, apresento elementos biográficos e da obra da autora para criar um panorama de sua obra e de temas e características recorrentes nela, assim como a visão da autora sobre escrita e tradução. Em seguida, apresento e discutido de forma mais pormenorizada o conceito de exofonia, em oposição e consonância com outros termos utilizados para designar essas literaturas sem morada fixa em que a exofonia se insere. Busco enriquecer o debate ao introduzir a visão de Yôko Tawada sobre a exofonia, encontrada em seu livro Ekusophonii assim como, de forma geral, sua visão sobre a língua materna, língua estrangeira, e o pertencimento ou dominação de uma língua. Com isso, apresentamos uma visão de tradução exofônica levando em consideração os elementos levantados, e em consonância com a tradução cultural e teorias de tradução que levam em consideração o estilo assim como a voz do tradutor. O objetivo aqui, além de introduzir todas as informações apresentadas, é analisar a obra e sua tradução sob uma perspectiva exofônica, identificando elementos formais e temáticos desse fenômeno de ir para fora da língua materna. O romance Etüden im Schnee, mais recente da autora, apresenta três ursos polares narradores, migrantes, deslocados, que representam uma extrapolação do conceito da exofonia, ao considerar a visão do outro, do estranho, do diferente. No romance, podemos encontrar diversos elementos da exofonia tanto na temática quanto em sua forma, e aqui pretendemos conduzir a análise de tais aspectos considerando-se sua tradução para o português e as implicações que a exofonia tem no processo tradutório.

Este volumen explora desde tres ángulos complementarios la reescritura de la tradición literaria que lleva a cabo el escritor, crítico, traductor y editor Carlos Pujol. El primero, «A hombros de gigantes», aborda el diálogo con algunos a quienes él consideró sus referentes. El segundo, «La fragua de géneros literarios», se enfoca en su modo de reelaborar la biografía, el ensayo y la crítica, la novela y la poesía, indagando su particular tratamiento de cada uno de estos cauces de expresión. El último, «En el campo literario de la Transición», analiza aspectos de la trayectoria de Pujol en relación con el contexto histórico y cultural durante el cual inició y fue desplegando su polifacética ejecutoria de hombre de letras, que expertos de diversas universidades reivindican en esta obra colectiva.

Contemporary art is a category that can admit art made in any medium, form, genre, and style. However, this unprecedented heterogeneity can make it difficult to understand what makes contemporary art distinct from other kinds of art. In this article, I aim to provide an account of what makes art contemporary. I develop my position by focussing on philosophy of contemporary art emerging from the so-called analytic tradition. I argue that though these philosophers have reckoned with many of the puzzles posed by contemporary art's heterogeneity, they fail to provide compelling theories of what makes art contemporary. In response, I propose that the best way to understand what makes an artwork contemporary is by understanding how it attempts to grapple with the issues of its own historical condition of 'contemporaneity.'

he passing of the celebrated novelist, Cormac McCarthy, on June 13, 2023, brought a close to one of the most accomplished careers in American letters. As the author of thirteen novels, two screenplays and a dramatic work in five acts over a period spanning almost sixty years, which unflinchingly explore the depths of human evil, McCarthy had a significant impact on the development of post-war American literature. In works owing as much to his seeming indifference to the prevailing movements and fashions of the day, as they do to his innovations in style, "unblotted" punctuation, and narrative perspective, his work is suffuse with descriptions indicative of a preference for modernist aesthetics over the decentering postmodernist pyrotechnics that dominated the literary scene since the early 60s. These features were bolstered by an elevated prose style that often wielded a Biblical resonance in which McCarthy gave presence to the desolate worlds appearing in his earliest writings starting with The Orchard Keeper in 1965, which a critic writing in Kirkus lauded for its "unusual writing furrowed by a stark, visual imagery." Given the surreal and often gruesome themes McCarthy so often explored, however, he also had his detractors. Another critic writing in The New York Times on this same novel, for instance, dismissed McCarthy's writing as at once "handicapped" due to a "humble and excessive admiration for William Faulkner," while conceding that "he does write with torrential power." McCarthy was able to give modern emphasis to the kind of evil few could imagine as an McCarthy was able to give modern emphasis to the kind of evil few could imagine as an intimate part of American history and culture. intimate part of American history and culture.

El I Coloquio Internacional Literatura y Pensamiento de la Universidad de Salamanca pretende reunir a invitados alrededor de diferentes enfoques de la intersección entre tiempo y escritura en el contexto contemporáneo, con el fin de pensar el tiempo en y de la escritura de nuestros días. ¿Qué construcciones, figuraciones y dramatizaciones del tiempo están presentes en la escritura actual (poética, literaria, dramatúrgica)? ¿Cómo puede(n) el/los concepto(s) de tiempo desencadenar lecturas críticas y analíticas de la literatura? ¿Qué relaciones es posible establecer entre un pensamiento del tiempo y un pensamiento de la escritura?

This paper shares a personal vision of the cosmos based on years of observation and reflection. I propose that as matter disperses, it tends to regroup around focal points that echo previous patterns, but at smaller scales. Over time, this gives us the impression of expansion, while in reality, it's a fractal-like reorganization. As environments shape matter, balance can emerge, and with it, the right conditions for life. This perspective suggests that what looks like expansion might actually be the replication of an ancient pattern seeking stability.

El presente trabajo aborda la problemática de la figura “autor” en Shiki Nagaoka: una nariz de ficción (2001) de Mario Bellatin. Texto singular que, hipotetizamos, representa un punto de inflexión en la obra del autor. En este sentido, se sostiene que la aparición de la fotografía en un texto que tiene por foco reflexivo el lenguaje de la literatura y la imagen de autor supone un encuentro no sólo deseado sino, fundamentalmente, sintomático. El trabajo explora y precisa los sentidos de dicha encrucijada tomando como marco teórico general las problemáticas planteadas por Walter Benjamin en relación con el aura y la destrucción de la experiencia.

E sânge peste tot. N-am văzut niciodată atâta sânge. S-a îmbibat în covorul crem, scurgându-se printre scândurile pardoselii, împroșcând picioarele măsuței de cafea din lemn de stejar. Picături perfect ovale care și-au croit drum până la canapeaua din piele de culoare deschisă și pârâiașe care se scurg pe zidul ca de alabastru. Parcă nu se mai termină. Oare dacă cercetez ca lumea, o să găsesc picături de sânge și pe mașina din garaj? Și pe firele de iarbă ale peluzei? În supermarketul din cealaltă parte a orașului? Mai rău de-atât, e din belșug și pe mâinile mele. Ce mizerie. În ciuda faptului că nu am prea mult timp, sunt disperată să-l curăț pe tot. Când există o pată, mai ales pe covor, am învățat că e bine s-o cureți repede, înainte să rămână definitiv în țesătură. Odată ce se usucă, n-o mai scoți cu nimic. Din păcate, indiferent cât de tare frec, n-o să-i fie de niciun folos trupului fără viață care zace prăbușit în mijlocul bălții de sânge. Evaluez situația. OK, e grav. E de așteptat să-mi găsești amprentele împrăștiate prin toată casa, dar roșul închis închegat sub unghii și în liniile care-mi brăzdează palma va fi mult mai greu de explicat. Pata tot mai întunecată de pe piepții cămășii nu e genul de lucru de care pot scăpa cu una, cu două. Am dat de necaz rău de tot. Asta dacă mă prinde cineva. Îmi cercetez palmele, cântărind argumentele pro și contra spălării sângelui, versus varianta de-a o șterge naibii cât mai repede de-aici. Dacă îmi curăț mâinile, pierd secunde prețioase în care aș putea fi prinsă. Dacă plec imediat, o să ies pe ușă cu palmele pline de sânge și voi mânji tot ce ating. Moment în care se aude soneria de la ușă. Ecoul ei răsună prin toată casa, în timp ce eu rămân încremenită în loc, prea speriată ca să mai respir. -E cineva acasă? strigă de afară o voce cunoscută. Te rog, pleacă. Te rog. Casa este scufundată în tăcere. Persoana de la ușă o să-și dea seama că nu-i nimeni aici și va decide să revină altă dată. Trebuie s-o facă. Dacă nu, sunt terminată. Soneria se aude iar. Du-te de-aici. Te rog, vezi-ți de drum. Nu sunt vreo credincioasă, dar în clipa asta mai că-mi vine să mă prăbușesc în genunchi. Mă rog, aș face-o dacă n-ar însemna să mă murdăresc și mai tare de sânge. Persoana de-afară trebuie să înțeleagă că nu-i nimeni acasă. Nu suni la ușa omului mai mult de două ori. Însă, chiar când îmi spun că există o șansă să scap basma curată, mânerul ușii începe să se zguduie. Iar apoi să se răsucească. Oh, nu. Ușa nu-i încuiată. Cam în cinci secunde, persoana din fața intrării va fi înăuntru. Va păși în living. Și atunci va vedea… Asta. Decizia a fost luată. Trebuie să fug. N-am timp să mă spăl pe mâini. Nam timp să-mi fac griji pentru urmele însângerate de tălpi pe care s-ar putea să le las în urmă. Trebuie să plec de-aici. Sper doar ca nimeni să nu descopere ce-am făcut. Îmi place la nebunie casa asta. Îmi place la nebunie totul la casa asta. Îmi place peluza enormă din față și peluza și mai mare din spate (chiar dacă ambele au început să prindă o culoare ușor maronie). Îmi place faptul că livingul e atât de mare, încât în el au loc lejer mai multe piese de mobilier, nu doar o canapea micuță și un televizor. Îmi plac ferestrele uriașe care dau spre străduțele din cartier, despre care am citit într-o revistă că este una dintre cele mai bune zone în care să-ți crești copiii. Și, mai presus de orice, îmi place la nebunie că este a mea. Clădirea de la numărul 14 de pe strada Locust este cu totul și cu totul a mea. Mă rog, OK, treizeci de ani de ipotecă și rate, dar va fi cu totul a mea. Nu mă pot abține să nu mă gândesc neîncetat la cât de norocoasă sunt și îmi tot trec degetele peste pereții noului meu living, pe care-i privesc de foarte aproape, ca să admir tapetul cu flori, nou-nouț. -Mama pupă iar casa! chițăie o voce în spatele meu. Mă îndepărtez iute de perete, cu toate că fiul meu de nouă ani nu m-a prins, totuși, cu vreun iubit secret. Nu mă rușinez câtuși de puțin pentru iubirea pe care-o am pentru această casă. Aș vrea să mi-o strig din terasa de pe acoperiș. (Avem o terasă spectaculoasă pe acoperiș. Îmi place la nebunie casa asta.) -Tu n-ar trebui să despachetezi? îl întreb. Cutiile și mobila lui Nico au fost depozitate la el în cameră, așa că ar fi cazul să se apuce de despachetat, însă tot ce face este să arunce neîncetat cu mingea de baseball în perete -în peretele meu acoperit cu un minunat tapet floral -și apoi s-o prindă. Nu locuim decât de cinci minute în casa asta și este deja hotărât s-o distrugă. O văd în ochii lui de un căprui întunecat. Nu-i vorba că nu-mi iubesc fiul mai mult decât orice pe lume. Dacă maș afla într-una dintre situațiile acelea ipotetice în care ar trebui să aleg între viața lui Nico și casa asta, firește că l-aș alege pe Nico. Nici nu încape discuție. Dar zic și eu, dacă o să strice în vreun fel locuința asta, o să fie pedepsit până când o să-i dea tuleiele. -Despachetez mâine, spune Nico. Filozofia lui în viață pare să fie că orice lucru poate fi făcut mâine. -Sau ce-ar fi să începi chiar acum? îi sugerez eu. Nico aruncă mingea în aer cât să atingă un pic tavanul. Dacă am fi avut ceva cât de cât valoros aici, în casă, în momentul ăsta cred c-aș fi făcut atac de cord. -Mai târziu, insistă el. Adică niciodată. Mă uit spre scara care duce la etaj. Da, avem și o scara! O scară în toată regula. Da, treptele ei scârțâie la fiecare pas și există șansa ca, dacă te prinzi mai zdravăn de balustradă, aceasta să cadă cu totul. Dar avem scări care duc spre un cu totul alt nivel al casei. E ușor să-ți dai seama că am trăit mult prea mult în New York. Am ezitat să mă întorc în Long Island după evenimentele petrecute ultima dată când am locuit aici, dar asta s-a întâmplat cu aproape două decenii în urmă -un trecut îndepărtat. -Ada? strig în direcția scărilor. Ada, poți veni încoace? Câteva clipe mai târziu, pe palierul de la etaj se ițește scăfârlia fiicei mele de 11 ani. Îi văd părul negru, vălurit, și ochii închiși la culoare ațintiți spre mine. Sunt la fel ca ai fratelui ei, moșteniți de la tatăl lor. Spre deosebire de Nico, Ada categoric și-a despachetat lucrurile încă de când am ajuns. Este o elevă de nota zece pe linie -genul care-și face temele fără să fie împinsă de la spate, cu o săptămână înainte de termen. -Ada, ai terminat cu despachetatul? -Aproape. Nicio surpriză în privința asta. -Crezi c-ai putea să-l ajuți și pe Nico să-și scoată ce are prin cutii? Ada dă din cap fără să ezite. -Desigur. Haide, Nico. Nico realizează imediat că situația asta este cea mai bună ocazie ca sora lui să facă toată treaba. -OK! acceptă el bucuros. Apoi, într-un final, încetează să mă mai terorizeze cu mingea aia de baseball și se repede spre scară, sărind câte două trepte ca s-o urmeze pe Ada în camera lui. Dau să-i spun fetei să nu facă ea toată treaba, dar e o cauză pierdută. În acest moment, am și eu vreo șaizeci de cutii de golit. Cât timp lucrurile sunt duse la bun sfârșit, o să fiu mulțumită. Suntem extrem de norocoși că am reușit să cumpărăm această casă. Am pierdut cam de cinci-șase ori războiul ofertelor din cartier și casele nici măcar nu erau atât de frumoase ca asta. Am crezut că mai repede îngheață iadul decât să avem noi șansa de a pune mâna pe această fostă fermă, extrem de pitorească, într-o zonă cu școli publice atât de bine cotate. Aproape că am plâns de bucurie când m-a sunat agentul imobiliar ca să-mi spună că este a noastră. Și cu zece la sută mai ieftină decât prețul cerut! Universul trebuie să fi decis că merităm și noi un pic de noroc. Mă uit pe fereastra de la stradă la camionul parcat în față. Casa este la un capăt de stradă de formă rotundă, așa-numitul cul-de-sac {1} , alături de alte două case, iar peste drum văd silueta cuiva la o fereastră. Noii noștri vecini, probabil. Sper că sunt prietenoși. Dinspre camion se aud niște bubuituri, așa că deschid larg ușa ca să văd ce se întâmplă. Alerg afară exact la timp ca să-mi văd soțul coborând din camion alături de unul dintre prietenii lui, care a fost de acord să ne ajute cu mutarea. Eu voiam să angajăm o firmă specializată, dar bărbatul meu a insistat că se descurcă el, alături de prietenii aduși în ajutor. Și trebuie să recunosc: e nevoie să economisim fiecare bănuț dacă vrem să o scoatem la capăt cu ratele pentru ipotecă. Chiar și cu zece la sută sub prețul inițial, casa de vis nu a fost ieftină. Soțul meu ține de un capăt al canapelei pentru living, iar tricoul transpirat i s-a lipit tot de piept. Mă crispez toată, pentru că are 40 de ani și ultimul lucru de care am avea nevoie este să-și distrugă spatele. Când am planificat mutarea, i-am explicat îngrijorarea mea, iar el s-a purtat de parcă ar fi fost cel mai caraghios lucru pe care l-a auzit vreodată, cu toate că eu am dureri de spate o dată la două săptămâni. Și nu de la ridicatul vreunei canapele. Ci, pur și simplu, mă apucă și de la un strănut. -Vrei să ai grijă, Enzo? îl atenționez eu. Ridică privirea spre mine și când îmi zâmbește, mă topesc toată. Este normal? Și celelalte femei măritate de unsprezece ani simt uneori că li se taie picioarele când își văd bărbații? Nu? Doar mie mi se întâmplă? Adică, firește, nu pățesc asta chiar în fiecare minut. Dar, frate, încă reușește să mă stârnească. Nu-i vreo problemă că pare să devină, în mod inexplicabil, tot mai sexy cu fiecare an. (În timp ce eu mai îmbătrânesc un an și atâta tot.) -Am grijă, insistă el. Iar canapeaua asta? E ușoară! Nici n-o simți. La replica asta, tipul care ține de celălalt capăt își dă ochii peste cap, fără nicio îndoială. Însă, hai să recunoaștem, nu-i vreo canapea masivă și grea. Am luat-o de la IKEA, ceea ce e un progres față de cea de dinainte, pe care am luat-o de pe un trotuar. Enzo avea o teorie: cele mai bune obiecte de mobilier provin de pe trotuarul din fața apartamentului nostru. De-atunci ne-am maturizat un pic. Sper. În timp ce Enzo și prietenul lui cară canapeaua în locuința noastră frumoasă și nouă, ridic privirea ca să mă uit la casa de peste drum....

Este artículo constata el trasfondo político de Feria (2020) en lo que se refiere a su propuesta para redimir a la juventud de su malestar por la coyuntura actual. Ana Iris considera que el progresismo se ha olvidado de ciertos referentes como la familia, la tradición o la patria y proclama un retorno a lo local frente a lo global, interconectando en su proclama con aspectos ideológicos del rojipardismo. Por rojipardo, nos referimos a una actitud política contemporánea que entremezcla elementos de extrema izquierda y de extrema derecha y que tiene su antecedente histórico en el nacional bolchevismo histórico del periodo de entreguerras europeo (1917-39). Su agenda programática aspira a una revolución socialista y de corte patriótico que libere al ciudadano del carácter alienador del globalismo. Consideramos que las peripecias biográficas y cotidianas de Feria apelan, de manera solapada, a este programa político e interconectan también con algunos de los debates contemporáneos (multiculturalidad, precariedad laboral, discursos de género). Por otro lado, también valoramos la posibilidad de que el discurso ideológico de Feria conecte con una tradición literaria específica de la novela española como es la novela ideológica.

Im Zuge der gegenwärtigen Transformation hin zu einer digitalen, multimodal dominierten Medienkultur vollzieht sich ein Wandel des Lesens. Dieser betrifft nicht nur die Lesemedien und die Rezeptionsbedingungen, sondern auch die Medialität und Materialität von Texten. Im Mittelpunkt des Bandes steht die Frage, wie Texte gelesen werden, die Schrift und Bilder miteinander kombinieren. Vorgestellt werden Zugänge aus den Literatur-, Buch- und Medienwissenschaften, aus der Multimodalitätsforschung und Kognitionspsychologie sowie aus Kunstwissenschaft und Deutschdidaktik. Ziel ist es, das Forschungsfeld des Schrift-Bild-Lesens abzustecken und einen Beitrag zu seiner theoretischen Grundlegung zu leisten.

Per arrivare alla Casa Circondariale «Lorusso e Cutugno» di Torino dal centro della città ci vuole circa mezz'ora. Qualcosa di meno se si ha a disposizione un'automobile, qualcosa di più se, come noi, bisogna fare affidamento sui mezzi pubblici. La posizione periferica degli istituti carcerari è efficace metafora dello spazio che occupano nell'immaginario comune: se non nullo, quantomeno marginale. Lontano dagli occhi, lontano dal cuore, insomma; che non a caso è il titolo di un reportage che il fumettista Zerocalcare ha dedicato alla situazione delle carceri italiane durante i primi mesi della pandemia da Coronavirus, nel 2020 2 . Che sia per effetto di una rimozione programmatica o non intenzionale (dovuta a diffidenza, indifferenza, paura…), nel pensiero collettivo spesso il carcere è ancora percepito come avvolto da una bolla che lo rende impermeabile all'esterno e che permette unicamente movimenti in ingresso. Per chi compie questo passaggio, poi, esiste solo l'immobilità della detenzione, quasi del tutto separata dal "mondo di fuori". Dal punto di vista legislativo è dichiarata una concezione rieducativa dell'istituzione penitenziaria 3 , che abbia come fine un ritorno del detenuto alla società. Un chiaro esempio in questo senso è dato dal documento conclusivo degli Stati Generali dell'Esecuzione Penale del 18 aprile 2016, il cui paragrafo finale dichiara con fiducia che «La rotta è segnata» e fa notare come sia socialmente ottusa, oltreché costituzionalmente inaccettabile, l'idea che il carcere sia una sorta di buio caveau, in cui gettare e richiudere monete

Hace diez años, Felipe me invitó a tomar un café cerca de su casa. Tenía una propuesta que hacerme. Quería postular un proyecto de investigación a un fondo concursable y necesitaba a una ayudante. No iba a ser fácil ganar, me confesó. El tema era poco convencional: le interesaba establecer relaciones entre música electrónica y poesía, especialmente poesía sonora. Cuando me contó, yo misma -que tenía (y todavía tengo) un especial interés en estudiar a poetas y escritores rarospensé que su idea era un poco extravagante. A pesar de eso, acepté el desafío. En una de las primeras sesiones de trabajo, me reveló que estaba temeroso de que los evaluadores no entendieran la propuesta o que derechamente pensaran que les estaba tomando el pelo. En ese momento, entendí y compartí su preocupación. Le dije: «Es verdad. Muchos poetas y académicos tienen prejuicios con la poesía experimental, sobre todo sonora. Piensan que son puros ruiditos sin sentido, un hobby de burgueses aburridos. Para qué hablar de estudiar la música electrónica en relación con la poesía…». Como yo ya había trabajado en la formulación de otros proyectos, con mucha delicadeza le propuse que fuéramos estratégicos: para superar esos prejuicios, teníamos que demostrar que lo que queríamos investigar formaba parte de una rica e interesante tradición. Era fundamental, además,

<div> <p>The friendship between Gabriele d'Annunzio and Angelo Conti is particularly intense in the years 1894-1900, in the context of Venice. Both of them reflect about Venetian painters and especially Giorgione, whose picture they interpret as an expression of Venetian magnificent life. I analyze the meaning of the form <i>fuoco giorgionesco</i>, also used by Walter Pater in his well-known essay <i>The School of Giorgione</i>. I examine in particular Conti's references to this text, in order to verify their accuracy. I put forward the hypothesis that, when Conti wrote the monograph <i>Giorgione</i>, his knowledge of the English author was incomplete and came largely from articles published in magazines, from conversations with friends, and from the translation into Italian of only short extracts. I argue that it was unlikely that Conti (and d'Annunzio) had read Pater's whole work in English, which at the time was little known in Italy.</p> </div>

This chapter explores the dynamics of subversion and experimentation in contemporary Slovak poetry, focusing on its evolution since the 1990s. The cultural liberation following the fall of socialism enabled poets to challenge established literary norms, embracing verse as a means of intimate self-expression and societal critique. Inspired by the countercultural ethos of the Beat Generation and avant-garde traditions, a new wave of Slovak poets experimented with form, language, and themes, often provoking literary controversies and reshaping the poetic landscape. By the mid-1990s, a group of poets employing deconstructive and experimental approaches gained prominence, igniting literary debates and influencing subsequent generations. Over time, what once constituted radical poetic gestures became an integral part of Slovak literary mainstream, as experimental and conceptual writing techniques were widely adopted. The chapter highlights key poets whose works engage with contemporary global issues—environmental crises, social inequalities, and political polarization—while exploring interdisciplinary and intermedia approaches that blur the boundaries between poetry, visual arts, and digital media. Through an analysis of groundbreaking poets from the 1990s to the present, this chapter illustrates how Slovak poetry, while deeply rooted in local contexts, actively participates in global literary dialogues, reflecting shifts in cultural identity, artistic expression, and the broader socio-political landscape.

This essay proposes a movements-based method for studying the development of US literature after World War II. It argues that the cultural materialist and institutionalist frameworks that have dominated post-1945 US literary studies in recent years have systematically overlooked the role of social movements as catalysts for cultural change. Through readings of the literary magazine n+1, the archival materials of Octavia Butler, and novels by a range of other major postwar US authors, it offers an account of how the collective mobilizations of the past sixty years-from Civil Rights, the New Left, and the Women's Movement to Occupy Wall Street, Black Lives Matter, and #MeToo-have decisively shifted the contours of the US literary field.

Monografia skupia się na analizie różnych nurtów literackich i kulturowych, które stanowią kompleksową panoramę współczesnych dyskusji na temat kobiecości. Czytelnicy i Czytelniczki będą mieli możliwość zapoznać się z takimi tematami, jak kreacja matki we współczesnej literaturze polskiej i francuskiej, (de)konstruowanie obrazu macierzyństwa w polskiej prozie najnowszej, literatura depresyjna kobiet na przykładzie powieści Mój rok relaksu i odpoczynku Ottessy Moshfegh czy tożsamość kobieca w poezji Julii Fiedorczuk. Ponadto przyjrzymy się przedstawieniu kobiet w nurcie dark academia i modelom tożsamości kobiet wiejskich w wybranych polskich popularnych powieściach historycznych.

A lesson plan for teaching this novel to high school grades 11-12, community college, and/or college and university students. This lesson is planned for three weeks and three times a week, but I recommend that teachers revise these plans as needed in order for the lesson to fit their class schedules. Learning Goals: students will be able to identify stereotypes of migrants and refuse to accept these as proper understandings of people; students will be able to reclaim their identities using the novel as a basis for this outcome; students will learn to identify the different types of narration, how the narrator functions, and what is accomplished when the narrative voice switches in a novel; students will learn how we should read dialogue, and how it contributes to characterization; and students will be able to deduce information from unspoken dialogue. Collaborative lesson plan developed by a Swarthmore College student, Ruby Guerrero, working with Professor Peter Schmidt, as a final ...

Their emotional starvation, their inability to love, to act, to assert their manliness--in short, their shrinking from life--is a personal 53 problem paralleled by a public problem. 17 These protagonists experience loneliness, isolation, and find themselves drawn to an external reality about which they do not have sound knowledge. Having been content with their own vision of the world, the males are confronted by events which that vision does not easily, 54 if at all, penetrate. The consequences of their emergence into the world are sometimes fatal because they lack the flexibility to learn--"When reality comes breaking in", Reynolds tells us, "it kills, literally in Eustace's [Leadbitter's and Fergus's] case, figuratively in Leo and Richard's" 55 even though Richard, in The Brickfield, does manage to become a novelist after his childhood experiences. The male protagonists in Hartley's world are often artist-figures, who are usually involved in writing novels or articles--Alec Goodrich in A Perfect Woman, and Timothy Casson, are struggling novelists, Leo turns, later in life, from writer to (non-artistic) bibliographer, Eustace reluctantly becomes a novelist, and Leadbitter creates a fictional "series" for Lady Franklin. When Hartley's males are not artists, like Basil Hancock and Fergus Macready, they betray a sensitivity that is traditionally associated with the "hero-as-artist" in fiction. When Hartley portrays these characters, he does so in the belief that an artist "must be an individual in the

The character of the witch as we still define it was born in demonologist's writings during witch-hunts. Known as the woman who made a pact with Satan, she was originally healer or midwife. Those texts develop an archetype which is used in the contemporary novels, in which the authors offer an analysis of the revelation of being a witch threw two main narrative arcs: the forced coming-out because of the Inquisition and the chosen one, leading to the constitution of a community. We'll try, in the paper, to explore those two ways and the implications in the socio-political and intimate relationships of the characters.

Myth can vaguely be said to have come into existence due to the urge of seeking answers to curious mind about the universe, nature, man or can be the result emerged from the need for religious stability of societal control using certain customs and rituals. Myth when looked with a proper outlook can be termed as meaningful, for it beholds metaphysics, the branch of philosophy that deals with the first source of things, including intangible concepts such as being, identity, time and space in its primary sense while developing close proximity to immediate perception of reality. The universal belief system is held and disseminated with a certain amount of pompousness in language and settings, based on mythic stories of a clan or cult. The purpose of this paper is to establish mythic tales as a vital ingredients for posterity to look upon and validate that the re-reading of mythic tales into fiction opens up a variety of possibilities, including: various perspectives and dimensions to t...

This article explores the intermedial and gendered dimensions of Patricia Lockwood's No One Is Talking About This, situating the novel within the emergent genre of the "internet novel" and examining how its narrative form reflects and critiques the disjointed experience of digital media consumption. The novel's intermedial form, which functions both as a stylistic choice and as a commentary on the affective experience of being online, reflects the hypertextual quality of digital interactions while also probing the complexities of mediated subjectivity. The article argues that Lockwood's novel not only captures the disembodied, ironic texture of social media but also actively engages in a critical interrogation of how such a medium shapes the self, especially for women. The protagonist's fragmented identity, formed through viral tweets and online interactions, highlights the pervasive influence of digital media in constructing contemporary subjectivity. As the novel progresses, it disrupts its initial ironic detachment by foregrounding the embodied, often painful realities of the protagonist's life offline, particularly through her family's personal crisis. This shift is read as a "glitch" in the text, revealing moments where the narrative breaks from its intermedial form and critiques the limitations of digital irony and disembodiment. Drawing on theories of digital media, feminist critique, and intermediality, the article ultimately reads the significantly intermedial texture of Lockwood's novel as a model of hybridity that reflects on the nature of digital media in contemporary life, illustrating how narrative forms can both reflect and resist the gendered dimensions of power and disempowerment in the digital age.